Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea s-a născut din marea redeşteptare religioasă de la începutul secolului XIX cu privire la revenirea Domnului Isus Hristos, mişcare care a cuprins milioane de credincioşi, cercetători şi personalităţi marcante din diferite biserici creştine. Un alt aspect distinctiv este cel al recunoaşterii sâmbetei, a şaptea zi a săptămânii iudeo-creştine, ca fiind Sabatul – ziua dedicată repausului şi închinării. Urmând pe linia moştenirii reformatorilor, Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea are ca fundament teologic Sfânta Scriptură, considerată a fi Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu. Biserica este cunoscută şi pentru accentul pus pe dietă şi sănătate, înţelegerea holistică a persoanei, promovarea libertăţii religioase şi pentru principiile şi stilul de viaţă conservator.
Şi am văzut un alt înger, care zbura prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”
Panait Istrati
Prima mărturie pe care o avem despre adventismul brăilean nu provine din analele bisericii ci din partea unui renumit scriitor: Panait Istrati, el însuşi din partea locului. Era copil când în 1898 un adventist venit de prin Bacău a locuit in aceasi casa cu ei. Impresia acelui adventist a fost atât de puternică asupra minţii sale încât la mai bine de 20 de ani de la petrecerea acelor evenimente el scria:
”Dar iată că într-o zi se mută alături de noi un adventist, un om la treizeci de ani, slab şi sprinten ca o veveriţă, jigărit şi hâtru ca un pustnic de treabă, îndatoritor şi discret, gata să dea o mana de ajutor, oriunde era nevoie. Moldovean din Bacău, muncea ca hamal. Fiind tare ocupată cu munca ei istovitoare, mama nu avusese încă ocazia să stea de vorbă cu el. Dar ne atrase atenţia prin altceva: în mai puţin de o săptămână, nici un chiriaş nu-l putea suferi.
„-E un antichrist, un distrugător al religiei! Ţine sâmbăta şi se închină cu două degete.” Mama ridica din umeri. Şi într-o seară îl pofti pe adventist să bea o cafea cu noi. Se aşeză pe scaun, mirat, cuminte, rotindu-şi pălăria când într-o mână, când într-alta. Apoi spuse:
-Ce curat este la voi. Sunteţi creştini ortodocşi?
-Sunt muncitoare cu ziua, spălătoreasă… Dar ia spune-mi: ce-i un adventist?
Întrebarea cazu la ţanc. Şi iată ca-şi dădu drumul: să fie reformată religia creştină, care e falsificata în întregime; să fie înţeles tâlcul Vechiului şi Noului Testament; să se desfiinţeze slujbele cu fastul lor orbitor, totul nefiind decât mijloc de a înlocui lipsa credinţei printr-un decor care atrage mulţimile; practice barbare născocite de popi. În sfârşit, să fie aplicate întocmai cele 10 porunci.
-Voi le aplicaţi? Intrebă mama.
-Toţi! Strigă omul, cu ochii ieşiţi din orbite.
-Dar voi trebuie sa faceţi armata, să depuneţi jurământ, fiind obligaţi să ucideţi.
-Nu, nu am fost soldat. M-au luat la armata ca pe oricare, dar m-am lungit la pământ,
din prima zi de cazarma, şi nu m-am clintit de acolo.
-Nu te-au bătut? Nu te-au băgat la carceră?
-Ba da, şi una şi alta, timp de mai mult de o jumătate de an. Apoi mi-au dat drumul, fiindcă nu mai eram bun decât pentru spital. Dar tărăşenia continua. Sunt alungat din toate serviciile şi din toate casele. Dar trupul nostru pentru asta e făcut.
-Nu! Spuse mama cu blândeţe. Trupul nostru nu-i făcut pentru asta. Şi cât e de bun?
Atâtea bucurii ne vin de la el. Socot ca ar fi o jignire adusa Celui de sus, dacă i-am hărăzi trupului nostru o asemenea soartă. Nu ţin câtuşi de puţin să devin adventistă, dar iţi respect credinţa. Nu-i uşoară. Şi apoi dumneata eşti un om drept. Biserica voastră cea noua va fi mai puţin dreaptă, dacă într-o zi îi va lipsi credinţa dumitale.
La sfârşitul lunii, adventistul dispăru, alungat de proprietar. Dar noi nu l-am uitat.”
Extras din Panait Istrati, Pelerinul inimii, Bucuresti, Editura Minerva, 1998, p. 25-26.
Către finele anului 1908 misionarul Ion Mantu venea în zona Brăilei predicând solia adventă. În iarna şi primăvara anului 1909 apar şi primele roade, formându-se un mic grup de credincioşi ce se întâlneau într-o casă particulară de pe strada Rahovei din Braila.
Nu avem a ne teme de nimic pentru viitor, decât că vom uita cumva calea pe care ne-a condus Dumnezeu şi învăţăturile Lui din istoria noastră de până acum – Ellen White